Cuvintele zilei

"Sa poti privi-ntr-un om e cea mai mare intamplare" - Gheorghe Pitut

marți, 25 martie 2014

Povestea Colierului Albastru

Atunci cand dai tot ce ai, esti cel mai bogat om din lume! 

Bijutierul era asezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului sau magazin. O fetita se apropie si-si lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albastri ca cerul se luminara. Intra hotarata in magazin si arata cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre.
-E pentru sora mea. Puteti sa mi-l impachetati frumos pentru un cadou?
Patronul magazinului o fixa din ochi pe micuta clienta si o intreba:
-Cati bani ai?
Fara sa pregete, ridicandu-se pe varfuri, fetita puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise si o goli. Cazusera cateva bancnote de mica valoare, un pumn de monede, cateva scoici si niste figurine. 
-Ajung? intreba ea cu mandrie. Vreau sa fac un cadou pentru sora mea mai mare. De cand mama nu mai este, ea e cea care-i tine locul si niciodata nu are nici macar o clipa pentru ea. Astazi e ziua ei si sunt sigura ca o voi face foarte fericita cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeasi culoare ca ochii ei.

Omul se duse in spate si reveni cu o hartie de impachetat nemaipomenit de frumoasa, rosie cu auriu, cu care impacheta cu grija cutia. 
"Ia-o", spuse el fetitei. "Si du-o cu grija." Fetita pleca foarte mandra, tinand pachetul ca pe un trofeu. O ora dupa aceea, in bijuterie intra o fata frumoasa cu parul de culoarea mierii si cu niste ochi albastri minunati. Puse cu hotarare pe tejghea pachetul pe care bijutierul il facuse cu atata grija si spuse:
-Colierul acesta a fost cumparat de aici?
-Da, domnisoara. 
-Si cat a costat? 
-Preturile praticate in acest magazin sunt confidentiale: nu privesc decat pe client si pe mine. -Dar sora mea avea doar cativa banuti. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta! 
Bijutierul lua cutia cu pretiosul ei continut, o inchise, refacu cu grija ambalajul cadoului si-l inapoie fetei. 
-Sora dumneavoastra a platit. A platit pretul cel mai mare pe care-l putea plati cineva: a dat tot ceea ce avea.

luni, 24 martie 2014

Despre...daca nu putem face totul...nu inseamna ca nu facem nimic...






"O furtună teribilă se abătu într-o zi asupra mării. Vântul sufla brăzdând apa şi înălţând-o în valuri uriaşe care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere. Curenţii formaţi în adânc smulgeau vieţuitoarele marine, crustacee şi moluşte, purtându-le la zeci de metri de ţărm. Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede cum se şi iscase, apa se domoli şi se retrase. Acum plaja era o imensă întindere de noroi, unde se zvârcoleau în agonie mii şi mii de stele de mare. Erau atât de multe, încât plaja părea că devenise rozalie.
Lucrul făcuse să vină multă lume pe acea parte a coastei. Sosiră acolo şi echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen. Stelele de mare trăgeau să moară. În mulţimea de pe ţărm, însoţit de tatăl său, un copil privea cu ochii plini de tristeţe micuţele stele de mare. Toţi cei aflaţi pe ţărm se uitau şi nimeni nu făcea nimic. Dintr-odată, copilul lăsă mâna tatălui său, îşi scoase încălţămintea şi fugi pe plajă. Se aplecă şi culese în mânuţele sale trei stele de mare, apoi luând-o la fugă, le duse în apă. După aceea, se întoarse înapoi şi repetă operaţiunea.


De pe parapet, un om strigă spre el:


Ce faci acolo, copile?


Arunc în apă stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajă, răspunse copilul fără a se opri din mersul său grăbit.
Dar pe plaja asta sunt mii şi mii de stele de mare. Cu siguranţă nu ai să poţi să le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai strigă bărbatul. Nu poţi schimba lucrurile!


Copilul zâmbi, se aplecă, culese o stea de mare şi aruncând-o în apă răspunse: Iată că am schimbat lucrurile pentru aceasta.


Bărbatul rămase o clipă mut, apoi îşi scoase şi el pantofii şi coborî pe plajă. Începu să adune stele de mare şi să le arunce în apă. Coborâră încă două fete şi astfel erau deja trei persoane care ajutau pe copil în lucrarea lui. După alte câteva minute cincizeci de oameni, apoi o sută duceau în apă stelele de mare naufragiate. Până la urmă au reuşit să le salveze pe toate. Datorită unui copil.”





luni, 10 martie 2014

duminică, 2 martie 2014

Primavara.........

O primavara in care sa punem un inceput nou, sa ne miram ca existam, dar si sa ne bucuram intotdeauna ca suntem. (adaptare dupa N.Stanescu).

vineri, 21 februarie 2014

Putem alege sa invatam... putem alege sa iubim.....

                   “Odata un profesor renumit mergea pe jos spre casa dupa ce tinuse o serie de cursuri. Considera mersul pe jos relaxant, caci il ajuta sa se destinda dupa concentrarea si energia unei zile de predare. Din cele cateva rute disponibile in acea zi, alese plaja. Piesajul nu-I retinu atentia, fiind prea absorbit in propriile ganduri.  Reflecta la onorurile pe care le primise de la studentii lui.
Apoi ceva ii capta privirea. Un baietel construia un castel de nisip. Asta in sine nu era neobisnuit, dar era cel mai mare si mai elaborat castel pe care profesorul il vazuse vreodata pe plaja. Baiatul lua cu respect nisipul in maini, apoi il batea ferm si totusi delicat pe locul unde il punea. Crease cu grija turnuri si turnulete si ridicase steaguri pe parapete. Creatia sa era un act de dragoste.
Profesorul se aseza pe o banca pe marginea promenadei si urmarea copilul. Cand baiatul isi incheie impresionanta opera de arta, se intinse pe nisip si paru sa o admire un timp. Profesorul cunostea aceasta emotie. Era exact acelasi sentiment pe care il avusese cu un moment sau doua inainte, pe cand se plimba pe plaja, reflectand la propriile-I realizari.
Deodata copilul facu o miscare spre fata, sfarama castelul, il imprastie peste nisip si urmari cum val dupa val spala orice dovada a existentei lui. Plaja redeveni cum fusese inainte. Era ca si cum castelul nu ar fi existat niciodata.
Profesorul simti o mahnire de netagaduit. Se duse spre nisip si vorbi cu copilul:
-Spune-mi de ce te joci in nisip?
-Nu asta fac copiii? Intreba baiatul. Adultii imi spun ca, jocul este un mod de a invata. Eu fac ce face un copil. Ma joc.
-Sunt curios, intreba profesorul de ce cheltuiesti atat de mult timp si efort pentru a cladi un castel asa mare si elaborat doar pentru a-l darama. Ti-ai creat castelul pana la perfectiune, apoi l-ai distrus si ai privit valurile cum spala plaja ca sa redevina ceea ce fusese inainte. Nu ai lasat nicio dovada ca, opera ta a existat vreodata.
Parintii mei mi-au pus aceasi intrebare, marturisi baiatul. Mama mea vede ceva simbolic in asta, dar, pe de alta parte, asta e mama. Ea imi spune ca, fiecare graunte de nisip este ca fiecare aspect al umanitatii. Daca le adunam impreuna, ca sa cladim si le modelam delicat intr-o forma, alcatuiesc o relatie in care intregul devine mai mare decat partile. Spune ca, nu exista o limita a creativitatii noastre cand conlucram.
Tata spune ca, este un mod de a invata despre viata. Spune ca, nimic nu dureaza o vesnicie. Castelele de nisip sunt un exemplu. Ele sunt create si distruse. Ele, ca orice in viata, sunt nepermanente. Castelele de nisip reprezinta calatoria noastra prin viata…Ambele sunt scurte si temporare. Cand apreciem asta, putem incepe sa ne bucuram de timpul pe care il avem la dispozitie.
Iar eu? Eu……doar ma joc. Poate jocul meu are semnificatie, poate nu. Eu vreau doar sa ma bucur de ceea ce fac. Vreau sa traiesc experienta soarelui cald  pe corpul meu, a sunetului valurilor plescaind in fundal si sa simt nisipul umed in maini. …………
-Profesorul intreba: pot sa ma joc si eu? (Burns G, 2012)".
………………………………………………………………………………..

Personal, cred cu tarie faptul ca, fiecare om e o mare lume, cu o unica poveste, care bate orice film si carte de pe Pamant…imi place sa vad clipa de clipa cum fiecare om ne poate fi dascal........iar intelepciunea poate veni din surse multe si poate neasteptate.....

Ca si in poezia lui Blaga:

Trei feţe 
Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"
Tânărul cântă:
"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"

Sau:

Invata de la toate

 Richard Kipling

Învaţă de la ape să ai statornicie in  drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori…
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi
……………………………...

…………………………………………………………


Share it